Nu mai e nevoie să mergi la Halmeu ca să mănânci căpșuni de Halmeu. Găsești „căpșuni din Halmeu” peste tot: în Piața Mare, în colț la bloc, în portbagajul unei Dacii din 1994 sau la promoție lângă un stand cu detergenți într-un supermarket german. Unii zic că Halmeu ar trebui trecut direct în meniu la restaurant – „Papanasi cu smântână și căpșuni din Halmeu” – că oricum apar peste tot, chiar și în visele diabeticilor.
Fenomenul a depășit granițele logicului, dar și ale țării. Pe drumul spre Cluj-Napoca, dacă oprești la orice tarabă, găsești „căpșuni din Halmeu”, cu accent moldovenesc, ardelenesc sau… turcesc. La o inspecție mai atentă, unele sunt din Grecia, altele din Spania, dar toate au certificat imaginar cu ștampilă de Halmeu. O bătrânică întrebată dacă-s de Halmeu a spus sincer: „No, mie așa mi-o zis băiatul ăla care mi le-o dat, da’ era cam bronzat și vorbea ceva cu ‘amigo’…”
Mai nou, turiștii din Djibouti s-au declarat încântați de noile fructe ajunse în port: „Am primit un transport de căpșuni din România. Din Halmeu, scria mare pe ladă. Nu știm unde e, dar par gustoase. Sau cel puțin, eticheta așa promitea.” Nici nu e clar dacă fructele au trecut vreodată pe lângă Halmeu, dar localnicii din sat se gândesc serios să ceară taxă de branding.
O propunere legislativă ar putea cere ca numele Halmeu să fie protejat la nivel european, ca șampania sau parmezanul. Până atunci, fiecare vânzător improvizat din țară și din lume se poate simți liber să declare căpșuna lui „de Halmeu”, chiar dacă a fost crescută cu dragoste sub soarele din Maroc.
Concluzia? Căpșuna din Halmeu a devenit o idee, un ideal, un brand universal. Poate că nu toate-s de acolo, dar toate vor să fie. Iar între timp, cumpărătorul e prins între poftă, nostalgie și eterna întrebare: „Dar chiar sunt din Halmeu?”
(Acest articol este un pamflet și trebuie tratat ca atare)
