Dacă Mozart ar fi trăit la Satu Mare, sigur ar fi compus Simfonia nr. 5 în Do major pentru lebeniță și palmă.
De ce? Pentru că nimic nu e mai spectaculos decât să intri la Kaufland sau Carrefour și să vezi cum fiecare sătmărean se transformă într-un mic Percuționist de elită.
Atmosfera? Demnă de un concert la Filarmonică:
– bătaia ritmată a pepenilor, de parcă ar fi tobe africane,
– murmurele de comentator sportiv: „Ăsta-i cam verde, nu-l lua!”,
– și inevitabilul cunoscător care dă lecții: „Ascultă, măi, sunetul trebuie să fie gol, ca stomacul meu la pensie!”
Unii lovesc cu palma, alții bat cu unghia, iar „avansații” pun urechea pe lebeniță, ca să prindă notele fine. Mai lipsește doar dirijorul cu bagheta care să strige: „Allegro, băieți, Allegro!”.
Și pentru că nu se poate fără un strop de folclor local, găsești mereu câte o tanti care se jură că știe secretul:
„Să fie dungile drepte, ca viața mea, și fundul galben, ca soarele de la Marna!”
În timp ce alții mai sceptici ridică pepenele la piept și îl scutură ca pe o maracă mexicană. Rezultatul? Zeci de lebenițe bătute ca niște tobe la festivalul de jazz, până când una obosită cedează și crapă discret, sub privirile unui copil care crede că e spectacol cu efecte speciale.
Concluzia? La Satu Mare nu există „alegerea pepenelui perfect”. Există casting cu probe audio. Dacă trece testul de percuție, ajunge în coș. Dacă nu, mai suportă câteva „encore-uri” până intră în repertoriu.
(Acest articol este un pamflet și trebuie tratat ca atare)
